E genul de om în care poți să ai încredere! A avut partea ei de necazuri în viață și , poate și de aceea, respectă omul, dreptatea, educația.
Ne vedem în oraș, când se intersecteazăƒ drumurile, din ce în ce mai rar în ultima vreme, chefuim, în sensul că ea danseazăƒ și eu stau la masă ( dupăƒ ce am câștigat vreo 15 kg în plus față ce eram odată, mi-e și rușine să mă ridic de la masă), bem un pahar povestim și râdem, de cele mai multe ori.
E o tipă de statură medie, uneori blondă, alteori roșcată, mai cum bate vântul, de asta mi-e tare dragă ( eu cred că doar verde complet nu mi-am colorat părul, în rest toate nuanțele și combinațiile posibile și imposibile de-mi spunau ai mei că voi cheli în Doamne Iartă-mă într-o zi), genul căreia-i place să-și facă singură accesoriile pe care le poartă, căreia-i place să se machieze, să se întrețină și să aibă mare grijă de ea.
E amuzant dacă mă gândesc în retrospect.
În momentul în care am văzut-o pentru prima oară am zis că e o nebună și nimic mi mult. Acum nu înțelegeți că prin nebună mă refer la genul ăla cu cămasă cu mâneci neobișnuit de lungi legându-se aiurea în bătaia vâtului, ci la genul zglobiu, căruia îi place să danseze pe mese și să bea în tihnă un pahar cu vodkă.
De fapt să vă spun cum am cunoscut-o pe Dana.
Era colegă de serviciu cu Ionuț, este încă, de fapt și de drept. Am întâlnit-o prima oară la o chenzină aiurea, la care insistasem să merg cu el, pe vremea când nici gândul nu-mi stătea la o căsătorie, știind clar că nu am ce să caut acolo. Ziua unei colege ( o alta care, între timp, mi-a dovedit că nu aveam ce căuta ). O crâșma într-o pivniță, cum majoritatea birturilor ( cluburi vreau să zic) în Sibiu sunt.
Ne-am adunat zic, Ionuț și o mână de necunoscuți cărora le-am întins politicos mâna și am rămas stingheră într-un colț privindu-i cum râd, socializează și beau fiecare ce aveau prin pahare. Dacă mă gândesc mai bine amintirea asta îmi provoacă o stare inexplucabilă de nervi.
La momentul poveștii aveam un bar în centrul orasului, nu departe de crâșma cu pricina. Aveam inseamnă dețineam acțiuni , iar datoria mea era să supervizez cele întâmplate acolo, drept urmare la un moment dat m-am ridicat și am plecat, nu că ar fi interesat pe cineva, nici măcar pe scumpul meu însoțitor ( acum îmi explic senzația de nervi ). Am zăbovit până la închiderea barului, cred că nu mai mult de trei ore.
Nu vă puței da seama cum se schimbă omul în trei ore în preajmă alcoolului.
Întoarsă în pivniță am văzut un cerc de indivizi necunoscuți cu pahare în mână și gura până la urechi. Pe lângă cumintele meu... ceva..., că nu-l mai cunoșteam care dansa pe una din mese , se afla și Dana dansând provocator, aproape de lasciv. Imaginea acum îmi provoacă o stare de râs, atunci îmi întuneca privirea. Nu faptul că ea era pe lângă el sau el pe lângă ea, nu se știa la moment, căci văzusem și știam că sunt doar buni prieteni și nimic mai mult , ș-apoi și dacă ar fi fost mare pierdere, ci pentru că băiatul ăla integru pe care îl cunoscusem eu, cu uzul rațiunii la purtător, acum era pe o masă simțindu-se bine, fără să observe că m-am întors, manifestând deci o enormă durere în fund în ceea ce mă privește. Faptul că i-a făcut Dana semn că m-am întors și el m-a privit scut a zâmbit și și-a văzut de dans mai departe îl transforma într-un "animal păros" ( vorba mamei), dar asta e o altă discuție . :-)
Cu Dana , până la urmă, nici nu mi-am dat seamă când am ajuns să vorbesc mai mult decât oficialul o cere, cert este că am mai ieșit împreună , întâi cu Ionuț apoi doar fetele, și nu mi s-a părut deloc ciudat.
De obicei când ies în oraș pentru prima oară cu persoane pe care soțul meu le cunoaște de ani buni, mi se pare atât de ciudat încât aș prefera să stau acasă. Mă întreb de cinci ori pe minut ce aș putea vorbi cu acele persoane, ce să le întreb , ce să le răspund. Ei, cu Dana nu a fost așa. Mi s-a părut că o cunosc de-o veșnicie. Și am rămas prietene.
Nu și-a schimbat felul optimist și nu și-a șters zâmbetul de pe buze niciodată!
Îmi amintesc că ieșisem la o prăjitură cu toții. Eram în luna a opta de sarcină și îi spuneam cât de teamă îmi este. Ea, calmă, zâmbind relaxat mi-a spus "Ai să vezi că nici nu știi când trece timpul. Băiatul meu deja merge la liceu și nu știu când au trecut anii !". Am zâmbit dar în sinea mea eram sigură că o să omor copilul scăpându-l în cap încă din prima zi și eram traumatizată de aspectul ăsta. Mai ales că și Ionuț făcea un mișto crunt de mine văzându-mă cât de împiedecată sunt și cum scap totul din mână spunându-mi că prima dată când vom merge cu cea mică la cumpărături cu siguranță o să o scap în salată, ceea ce era mai mult de plâns decât de râs, DAR acum uitându-mă cât de liniștită doarme și privind în urmă, Dana a avut dreptate. Timpul zboară fără să-l simți și degeaba-l rogi să se întoarcă.
Repet, Dana nu s-a schimbat absolut deloc. Chiar și în momentele în care făcea chimiotapie și începuse să-i cadă zdravăn părul, din cauza unui cancer mamar, proba peruci în dormitorul mic al apartamentului meu și rădeam amândouă.
Mereu a fost o luptătoare și mă întreb, uneori, ce Dumnezeu hotărăște așa. Or fi încercările Lui prin care ne trece în viață. Cert este că a scăpat de cancerul mamar și la o perioadă destul de scurtă i s-a depistat și unul ovarian. În momente de acest gen fiecare persoană ar claca. Dana, la fel de optimistă cum o știu, sau , sunt sigură, cum vrea să lase impresia, și îi reușește a dracu de bine, zâmbind spunea că trece și peste asta, și uite că a trecut cu bine. După o histerectomie și câteva săptămâni de spitalizare, repaos la pat, veșnică medicație, medicii nu au mai văzut la ecograf nicio masă cancerigenă. Dana e "curată" și sănătoasă!!!! Bravo Dana!
Timpul a trecut, anii s-au strâns pentru amândouă, băiatul ei acum e în clasă a XII-a, soțul a plecat la muncă în străinătate și acolo a rămas, Dana divorțând de el, (până și asta a făcut într-un mod frumos, fără scandal, ceartă, înjurături ,amenințări și alte minunății pe care majoritatea cuplurilor în România le fac atunci când se despart), momentan e încă în concediu medical ,dar se va întoarce în curând la muncă, și viața reintră în normal, cât se poate.
Ieșim o dată la o luna, sau poate chiar mai mult, depinzând de timp și bani, reiau, râdem, ne simțim bine, Dana dansează la fel de vivace și de mult, eu ( ditamai "doamna") rămân la masă, fumez o țigară, căci ea le-a lăsat la aflarea vestii teribilei boli, și , între timp, ne "mesăgiuim" mai mereu cu toate minunile ce ne dau prin cap.
Bine, bine! De obicei eu încep ! E ok acum, Dana? :-)
0 comentarii :
Trimiteți un comentariu